Tac pentru că sunt indignată,

tac pentru că sunt umilită,

tac pentru că mi-e dor de libertate,

tac pentru că îmi este dor de soare.

O tăcere cumplită

născută din constrângeri de sită,

o tăcere dureroasă

ce strânge lațul de lângă casă,

o tăcere care zbiară

cu glas ascuțit de fiară.

Ascultă-mi tăcerea din umbră,

ia calea și te preumblă!

Când eram copil acasă , m-ascundeam pe după masă,

Mă furișam pe sub pat, dădeam târcoale la brad,

Să îl văd pe Moș Crăciun, când venea cu  darul bun.

Tot anul îl așteptam,  dar nicicând nu-l întâlneam.

Acum, c- am devenit mare, te aștept cu nerăbdare.

Zău , zilnic te-aș aștepta, pentru darul ce l-aș vrea.

Dar știu că e-atât de  greu să-mi aduci ce-mi doresc eu!

Moș Crăciune, vino dară, când vrei tu, în zori, pe seară,

Fă-l pe îngerașul meu  ușurel, ia-i gândul greu,

Lasă-ne mai mult așa, nu ne fă inima grea,

Colindul ce ți-l rostesc e din sufletu-mi frățesc.

Alină, dragă Moș Crăciune, tot ce –i nefiresc pe lume,

Fă-l să aibe mulțumire și fă, Doamne, o Minune!

Nu vreau bani și nici podoabe,

Vreau în tolba-ți  sănătate,

Pentru mine, pentru ei,

Pentru părinți și frații mei.

La mulți ani români, oriunde v-ați afla!

Cumplit dor de tine libertate,

Cumplit dor de tine onestitate.

Cohorte de ieri şi de azi

Se -ntreabă de ce  nu mai cazi.

Se-ntreabă de ce te ridici

Pe umerii mei ăstia mici.

Pe floarea de dud stă un vierme,

Dar nu de matase,
ci de acela, cu gânduri diforme.

Strigări de cerberi cu guler,

Cu burţi de nimicuri şi fluier,

O minte – odihnită mereu

Şi totul, pe umărul meu.

Dacă stai cu Biblia în mână, nu înseamnă că eşti credincios.

Dacă ai multe cărţi, nu înseamnă că eşti şi citit.

Dacă ai diplome, nu înseamnă că şi şti ceva.

Dacă taci, nu înseamnă că eşti înţelept.

Dacă vorbeşti, nu înseamnă că cineva te va şi asculta.

Dacă eşti sincer, nu înseamnă că eşti şi crezut.

Dacă ai bogăţii, nu înseamnă că eşti bogat.

Dacă ai costume scumpe, nu înseamnă că eşti domn.

Dacă ai două mâini şi două picioare, nu înseamnă că eşti OM.

E vară. O vară ca oricare alta.

 O vară cu trăiri de supravieţuire.

Cu mult iz de amintiri de dinainte de 89.

Pensionari, funcţionari, olimpiade si recorduri. De peste tot vin veşti diverse, printre multele zvonuri si manipulări.

Vara, când eram în vacanţe, atunci cu mult timp în urmă, pe vremea aşa zisă a Odiosului, mergeam să ne luăm raţia de brânză, de carne, de ouă. Umiliţi şi plini de ură la adresa acelui conducător iubit, nu făceam decât să ne complacem în tăcere şi susţinerea celor care, în fiecare zi, mai veneau cu câte o idee legată de cum să trăim sănătos şi ştiinţific. Eram complici fie şi pentru faptul că încercam să supravieţuim unei epoci de aur. Fie vorba între noi, de aur, doar pentru unii. Vorbeam la cozi despre ceea ce se întâmpla, neferindu-ne de nimeni. Nu mai aveam ce pierde. Şi nu m-a “ridicat” nimeni de la coadă.

Ne trezeam dis de dimineaţă şi ne duceam la Alimentara, la Măcelărie, sau la Gostat să luăm rândul mai din faţă, să « apucăm » şi noi o bucată de carne, piper, cafea, unt, cascaval ( mamă !, caşcaval),  salam,  fie el şi cu soia (atunci nu stiam că este cancerigen, acum mâncăm soia sub diverse forme). Toţi eram egali, la prima vedere însă. Cei care deţineau o funcţie mai bună aveau relaţii la restaurant şi nu mai stăteau la cozi. Alţii mai dădeau ceva la kilogramul de carne, aia fără os, de 37 de lei, şi nu mai săteau la coadă. Cei mai mulţi dintre noi, ne pierdeam vacanţele pe la cozi (oricum, nu mai mergeam de mult în tabere sau la munte, veniturile nu ne permiteau), înlocuindu-i temporar pe părinţii şi bunicii care încercau să pună pe masă ceva mai bun. Când se aducea marfa, ne adunam toţi pentru că se dădeau cantităţi mici (ca să ajungă la toată lumea !). Ca atare, cine avea timp să « facă rând » avea şi ce mânca, ceilalţi mai aveau o scăpare cu o rudă care îi facea comanda la Casa de comenzi, sau îşi făceau singuri comenzi de pe telefoanele de la serviciu ( cei de la birouri).

Ulterior, s-a considerat că este mai bine dacă unele produse se dau pe bază de buletin şi corespunzător numărului de membrii de familie. Aşa am început să primim branza, carne, ouă, sau pâine cum era în provincie, pe bază de buletin. Nouă ne-a convenit pentru că eram o familie numeroasă şi cât se dădea de persoană nu prea ne ajungea. Şi cu toate astea nu am murit nici de foame, nici de sete. « Ceea ce nu te omoară, te întăreşte. »

Am învăţat la şcoli în care toţi eram egali, am mers la licee în care se intra cu examen, indiferent de etnia din care făceai parte, am mers la facultăţi la care, prin examen nu se făcea distincţie între culoarea pielii sau a politicii pe care, acum mulţi tineri o practică încă din liceu. Da, veţi spune, dar şi pe vremea cealaltă eraţi UTC işti ! Aşa este, dar chiar şi aşa, ca să intri la facultate trebuia să cunoşti, cel puţin, limba română. Acum, îmi pare rău să spun, autonomia universitară, goana după venituri, după catedre, nu fac decât să degenereze în analfabetism universitar, cu mastere şi doctorate bazate pe « cunoaştere », înscrise într-un sistem de învăţare continuă. Aproape că numai cine nu vrea, nu face vreo facultate.

Dar, să revenim ! Ne luam raţia de mâncare, lună de lună, până în 1989, 22 decembrie. Atunci, mişcările revoluţionare au făcut ca tot ce exista în rezerva naţională să fie scos la vânzare. Aşa, de Crăciun, primul în care nu am avut sarmale şi nici brad, am mâncat muşchiulet şi caşcaval din rezerva naţională. Buun ! De acum, avem de toate.!

Anul 2011

Părinţii noştrii ajung din nou să ia marfă pe bază de, nu , nu de buletin, ci pe bază de cupon de pensie. E mai ieftin aşa. Ne umilim părinţii, părinţii care se întorc la cozi (se înghesuie la promoţii) şi vor apela şi la cupoane şi la economate. Asta aşa, să nu se milogească la copii (să nu îi supere cu ale lor, că deh, copiii au şi ei greutăţi).  Trist. Foarte trist. Suntem complici şi vinovaţi. O vară, o vară toridă, cu explozii solare, cu explozii de preţuri, cu vorbe multe şi atât. O simplă poveste de vară.

Căutăm tot mai mult plăceri, nu bucurii

Ieri, pe strada mea a avut loc un eveniment frumos în viaţa unui cuplu. Cununia civilă şi religioasă. Oameni simpli, muncitori, care au încercat să marcheze acest eveniment cum au putut mai bine. Preţ de două săptămâni au ridicat un schelet de lemn in curte şi l-au îmbrăcat astfel încât să arate ca un cort în care să încapă vreo 20 de persoane.

Pe la ora prânzului, un acordeon şi un taragot ne-au dat de ştire cum că ceva avea să se întâmple. Ginerele venise după mireasă. Alaiul său, format din trei Dacii, modele vechi de prin anii 70 si 80, era împodobit ca la carte cu flori şi baloane. O horă şi câteva chiuituri. Femei  cu rochii de seara, sărăcăcioase, care păreau de second-hand, dacă nu şi erau, prost asortate, de prost gust. Sărăcie! Bărbaţii păreau nişte liceeni de modă veche curat îmbrăcaţi, fără gust şi plini de încredere.

Dacă ar fi fost o familie de primari, sau de vedetă, nunta s-ar fi bucurat de un spaţiu adecvat, de invitaţi numeroşi cu limuzine, cu rochii de la Paris, cu smochinguri de la Milano, cu pantofi din cei mai scumpi, cu cristale Swarovski, parfumuri scumpe, body guarzi şi multă presă.

Aşa, acest eveniment nu a reprezentat decât un motiv de bucurie doar pentru ei, pentru cei care au păşit în viaţă alături, cu încredere, chiar dacă ştiu, de la nivelul lor social, că viaţa nu va fi uşoară, că această criză despre care se vorbeşte macină doar clasele sociale neprivilegiate, că se vor bucura dacă vor avea un copil sănătos şi vor putea să îşi ducă zilele liniştite, fără să ştie că există saloane de masaj erotic, cazinouri unde se spală bani, instituţii unde se angajează cine poate. Deşi bucuriile lor sunt minore, ei trăiesc din munca lor cinstită ( Conform unui dicton, munca îl alege pe prost. Noroc să sunt mulţi proşti, altfel ce s-ar face bogătanii?).

Bucurii mici pentru oameni adevăraţi, oameni care nu s-au dezumanizat.  Încă! Oameni care caută bucuria vieţii şi nu plăcerile stropite din plin cu bani, băuturi fine şi relaţii de o noapte, cu etnobotanice şi plimbări în insule scumpe, cu relaţii de conjunctură, sub denumirea falsă de prietenii, cu compromisuri majore care te fac să îţi pierzi uzul raţiunii.

Aici, e oglindă în mozaic spart,

Dincolo, oglindă de cristal intact.

Aici, tramvai hurducăind pe şine,

Dincolo, tramvai pufăind de bine.

 Te – îmbie si te-anunţă fin,

că viaţa face parte din destin.

Aici, strâmtoarea viselor deşarte,

Dincolo, viaţă bună până la moarte.

Aici, picior de lemn în gamă de tablă spartă,

Dincolo, umblet lin si gol în iarbă.

Aici, te-ndoi sub greul dangăt –jale,

Acolo, iubire, cântec şi floare.

Acolo, ambrozie de înger,

Aici, nămol, tină şi scâncet.

Aici, cuvinte fără rost şi fără de dovadă,

Dincolo, faptă pură, nu tăgadă.

M-am săturat de zăngănitul – urlet,

Al nostru, nu al vreunui trântor – stilet.

Când vom fi, iar, mai mult decât am fost ?

Dar oare-am fost ?

De n-ai trecut, nu ai prezent,

De n-ai prezent, n-ai viitor!

Aici, e oglindă în mozaic spart,

Dincolo, oglindă de cristal intact.

V-am spus, cum mi se pare, de nu îţi fi uitat,
Că lupul se-ntâmplase s-ajungă împărat.
Dar fiindcă v-am spus-o, voi încă să vă spui
Ceea ce s-a urmat sub stăpânirea lui.

Auzind împăratul că-n staturile sale
Fac năpăstuiri multe păroşii dregători,
Că pravila stă-n gheare, că nu e deal sau vale
Unde să nu vezi jertfe mai mulţi prigonitori,
Porunci să se strângă obşteasca adunare
Lângă un copac mare,
Căci vrea pe unii-alţii să îi cam dojenească,
Şi-n puţine cuvinte,
Să le-aducă aminte
Datoriile lor.

Toţi se înfăţişară, şi-nălţimea lupească
Începu să vorbească
C-un glas dojenitor:
“Domnilor de tot felul! Bune sunt astea toate?
Datoriile slujbei astfel le împliniţi?
Nu aveţi nici sfială, nici frică de păcate,
Să faceţi nedreptate şi să năpăstuiţi?
Toate slujbele voastre ţara vi le plăteşte:
Încă, pe la soroace,
Câte un dar vă face.
Dar reaua nărăvire,
Ce o aveţi din fire,
Nu se tămăduieşte.
Vedeţi cu ce morţi grele
Se isprăvesc din lume
Şi cum lasă rău nume
Acei care fac rele.
Gândiţi-vă că poate veţi da cuvânt odată
La-nalta judecată.
Gândiţi-vă la suflet, şi luaţi de la mine
Pildă a face bine.”

Ăst cuvânt minunat,
Pe care domnul lup auz că l-a-nvăţat,
Trecând pe lângă sat,
La ziua unui sfânt, când preotul citea
Şi propovăduia,
Pe mulţi din dregători să plângă i-a-ndemnat.

“E! ce aţi hotărât, jupâni amploiaţi?
Oare-o să vă-ndreptaţi?”
Îi întrebă atunci înălţimea-mblănită,
Ce purta o manta de oaie jupuită.
“Spuneţi, o să schimbaţi purtarea-vă cea proastă?”

- “Să trăiţi la mulţi ani, dobitocia-voastră,
Răspunse un vulpoi, în slujbe lăudat,
Ne poate fi iertat,
Să vă-ntrebăm smerit, de vreţi a ne-arăta,
De unde-aţi cumpărat postavul de manta?”
Când mantaua domnească este de piei de oaie,
Atunci judecătorii fiţi siguri că despoaie.

Femeia frumoasa este ca ploaia. Te inviorează, te udă şi te lasă …baltă.

Care este scopul? Care este calea? Care este avantajul? Tot mai mulţi urmăresc avantajul personal. Aceştia nu pot duce căruţa mai departe.

Vorbim despre sănătate, vorbim despre sistemul medical. Vorbim despre urgenţă. Dar mai vorbeşte cineva despre prevenţie? De ce să intervii atunci când ajungi la limită, când ai putea să previi? Dar pe cine interesează acest aspect?

Şi uite aşa, românul, care dacă nu este ajutat, se înclină, se prostituează şi devine un animal pe cale de dispariţie.

Mixul contradictoriu de interese personale, fără vreo ancorare în ideea de continuitate şi perfecţionare, chiar dacă perfecţiunea nu poate fi atinsă, totul în numele abstractului POPOR, ne distruge clipă de clipă orice speranţă.

Pentru a afla mai multe puteti citi  aici http://nicoletatintea.blogspot.com/2011/03/vesti-proaste.html.

Pământul, ultima noastră frontieră! O frontieră care nu trece examenul de perfecţiune. Un pământ care, sătul de fiţele pământenilor, se scutură mult prea des. Asta aşa, ca să cadă paraziţii din a sa „blană” care încălzeşte inimi întristate şi minţi întunecate.